HANDICAPUL EMOȚIILOR

 

De multe ori privim handicapul doar din perspectiva neputinței, a incapacității fizice ce devine o etichetă, o ștampilă peste viața persoanei cu handicap. Dar în același timp uităm să privim persoana cu handicap din punctul de vedere al emoțiilor, al acceptării de sine.

Am putea defini acceptarea de sine ca modul de trăire, experimentare a senzațiilor, emoțiilor, a experiențelor de viață fără a încerca să le modificăm. Acest lucru nu implică resemnare, aprobare fără a gândi ceea ce facem, cât o înțelegere, o testare a realității, a emoțiilor, o validare sau de ce nu o invalidare a ceea ce simțim. Acceptarea este ca o bătălie dintre ceea ce simțim și trăim, și ceea ce am vrea să trăim și să simțim. Cine o câștigă ? Asta depinde de fiecare din noi, cât de mult ne prețuim pe noi înșine, cât de mult ne apreciem calitățile și defectele și cât de mult ajungem să le reconciliem între ele(acceptând și acele părți din noi pe care mereu vrem să le schimbăm și de care nu suntem mândrii).

Ce legătură are asta cu handicapul? A avea un handicap implică o luptă pe viață cu tine însuți; exact acceptarea de sine este dată la o parte, emoțiile sunt distorsionate. Persoana ce are un handicap mereu luptă să schimbe acel ceva din el ce nu-i place, ce-l incomodează, ce-l handicapează, și pe bună dreptate – toți vrem să fim perfecți – doar că natura ne-a plăsmuit pe fiecare într-un mod unic de-a lungul evoluției.

Fără a intra în dispute filozofice despre ce este perfecțiunea sau cât de mult avem libertatea în a ne conduce viața, să vedem ce se întâmplă atunci când nu ne acceptăm pe noi înșine și emoțiile noastre: ne simțim inconfortabil, nervoși, agitați, abătuți, ne învinovățim pentru ceea ce facem sau nu facem, ne punem singuri la zid. Din punct de vedere psihologic asta presupune epuizare mentală, psihică, dereglări la nivel hormonal,și alte reacții, până când ne dăm bătuți.

De ce facem asta? Am fost educați, din erori ale istoriei poate, că ceea ce simțim noi mereu trebuie să fie controlat, că emoțiile pe care le trăim trebuie

să fie doar de un anumit fel…. Dar reacția emoțiilor a ceea ce simțim și trăim este mecanismul natural de adaptare la realitatea în care suntem angrenați zi de zi. Nemulțumirea apare din conflictul dintre ceea ce simțim și trăim și ceea ce ar trebui să simțim și să simțim conform normelor.

Cum rezolvăm conflictul acesta? Fiecare avem propriile mecanisme de adaptare unele mai funcționale alte mai puțin funcționale. Ceea ce este cel mai greu în acest caz este verbalizarea emoțiilor, desprinderea lor de gândurile însoțitoare, de sentimentele aferente acestora. Odată făcut acest lucru devenim mult mai atenți la propriile emoții, recunoscându-le mai ușor înțelegând când și cum apar, de fapt începem să participăm într-o altă manieră la propria viață emoțională; fără a mai decreta ce trebuie și ce nu trebuie să simțim.

Atunci când suntem de exemplu nervoși experimentăm o mulțime de reacții organice… și e normal… dar ce greu este să ne descriem nouă înșine aceste senzații, emoții, trăiri; după care apare regretul că nu am reacționat bine că mai bine făceam altceva, că mai bine nu spuneam ce am spus, și cum gândirea urmează atenția rezultatul este de așteptat unul neplăcut.

Dacă ne-am accepta emoțiile așa cum sunt ele, urmărindu-le urcușul și coborâșul, înțelegând motivul apariției lor, fără a le mai clasifica ca bune și rele am avea poate o experimentare a propriei vieți interioare mult mai autentică și profundă. Nu am avea nevoie de validarea din partea nimănui a emoțiilor noastre, și cu siguranță nu vom mai valida sau invalida emoțiile semenilor noștri, am fi mai responsabili asupra emoțiilor pentru că sesizăm cu ușurință mai mare consecințele acestora; nu o să mai spunem altora ce să simtă ci doar îi vom ajuta să fie ei înșiși prin simțurile și emoțiile lor, respectul fiind reciproc.

 

Bogdan Popa

3.11.2011

Arad